Cei fără tatuaje sunt invizibili pentru zei!
Pe măsură ce omul evoluează, devine tot mai conștient de propriul său corp și acordă tot mai multă atenție modificării și decorării acestuia, pentru a se conecta la tot ceea ce îl înconjoară.
În perioada neoliticului, omul folosește lutul pentru a crea tot mai multe obiecte, prin care se reprezintă pe sine, pe care transferă propriile sale trăsături, de la detalii anatomice, la vestimentație, la decor corporal, folosind suprafața corpului pentru a comunica idei, indiferent dacă erau legate de apartenența la un grup sau de identitatea individuală, de înțelegerea și acceptarea naturii relațiilor cu sine și cu ceilalți. Prin expunerea repetată, obișnuită a corpului reprezentat, oameni neoliticului au conștientizat asemănări și diferențieri anatomice.
Un exemplu bun de astfel de obiecte sunt figurinele sau statuetele din lut, de diverse dimensiuni, care au dominat cultura materială a începutului de preistorie din întreaga Europă, implicit spațiul balcanic și deci și cel românesc.
Decorul, care se află pe cele mai multe dintre aceste statuete, foarte elaborat în multe dintre exemple, a fost și este considerat, în majoritatea teoriilor istorice ca fiind detalii ale vestimentației și ale accesoriilor perioadelor istorice în care au fost create.
În ultima perioadă însă, analiza detailată a figurinelor și a decorului de pe acestea a dus la ideea, tot mai larg răspândită și tot mai acceptată că elementele decorative sunt reprezentări ale tatuajului. Și aceasta datorită faptului că, în foarte multe cazuri, decorul urmărește fidel linia corpului redat, plasat în zone anatomice (picioare, coapse, tors, brațe), ceea ce nu justifică interpretarea sa ca o simplă imagine a vestimentației sau a podoabelor.
Majoritatea acestor decoruri au fost realizate prin incizie în lut sau prin pictură, amintind de tehnicile primare de tatuaj și de practica pictării corpului la comunitățile arhaice. Registru de motive decorative de pe aceste statuete este diferit de la o comunitate la alta, de la o zonă la alta.
Cu totul deosebite sunt și ornamentele incizate pe spatele figurinelor, simple și abstracte. Pentru piciorul statuetelor au fost preferate motivele decorative realizate prin împunsături succesive, dimensiunile și modul de dispunere al acestora fiind diferite de la un caz la altul. Un detaliu interesant este acela că reprezentările feminine sunt decorate aproape integral, ceea ce atrage concluzia că în acea perioadă de timp, tatuajul avea caracterul de înfrumusețare, dar și de prestigiu spiritual-social.
În estul și sud-estul Europei, abundența și diversitatea bogată a figurinelor antropomorfe este una dintre cele mai caracteristice trăsături ale neoliticului și epocii cuprului în sud-estul Europei. În lipsa altor descoperiri de mumii tatuate cum este Ötzi, despre care am vorbit în episodul trecut și care este dovada clară și indiscutabilă a practicării tatuării la începuturile preistoriei europene, pentru perioadele de timp anterioare acestuia și contemporane cu el, în zone geografice vecine sau mai îndepărtate de aceea unde el a fost găsit, statuetele antropomorfe, decorate cu incizii sau pictate spun povestea, în detaliu, a tradiției tatuajului la comunitățile umane din acele timpuri. Execuția realistă a multora dintre aceste figurine demonstrează o realizare a lor mai mult pe bază de observație directă decât imaginație, în consecință o redare detailată a elementelor de anatomie. Liniile de decor, puse într-un registru de motive destul de elaborat și chiar complicat, poziția acestora pe părțile anatomice redate, sunt, fără îndoială, oglinda elementelor decorative existente pe corpul uman, cel real, cel reprezentat. Și ne referim la tatuaj, care este cel mai aproape de corpul uman, cel mai strâns, cel care urmează fidel detaliile de anatomie, la fel cum este decorul multora din aceste statuete din lut. Acela/aceea care a modelat figurinele, fără îndoială, a dorit să realizeze, miniatural, reprezentări ale celor pe care îi vedea în comunitatea sa, zi de zi, cu vestimentație, podoabe și marcaje corporale.
După cum spuneam, în perioada neoliticului și eneoliticului (aprox.8000-3000 B.C.), în special în partea Europei răsăritene, dar nu doar pe vechiul continent, figurinele antropomorfe sunt foarte bogate ca număr și foarte des întâlnite în toate mediile culturale.
Fără îndoială, că cele mai spectaculoase dintre acestea, care au fascinat și continuă să o facă, sunt statuetele din lut din mediul cultural Cucuteni. Poate cea mai cunoscută manifestare culturală din perioada de sfârșit a neoliticului și din perioada eneolitică, cultura Cucuteni s-a extins pe un spațiu larg din zona răsăriteană a României, dar și în spațiile învecinate. Interesul stârnit de această civilizație, în special ceramica și plastica este ridicat, diverse interpretări fiind date figurinelor antropomorfe, pornind de la poziție, la decor, fiind legate de ritualuri, de viață și moarte, de magie, de religie ( sunt reprezentări ale zeităților, în special a Zeiței mamă, iar cele masculine sunt așa numiții ”acoliți”, ai acesteia. Unele păreri s-au limitat la partea de redare realistă a omului.
Ambele ipoteze esențiale argumentează rolul important jucat de decorul corporal, în special cel permanent, tatuajul, în cadrul acestor comunități. Căci fără îndoială decorul complex, ce este format din incizii de linii dispuse sub formă de spirale sau alte motive cu puternică încărcătură spirituală, sunt redări ale tatuajului. Fără îndoială, tatuajul capătă acum un puternic caracter spiritual, depășind matca de medicină incipientă. Dacă aceste statuete reprezentau divinități, care purtau desene pe corp, atunci, pentru a intra în grația lor, omul și-a tatuat corpul pentru a fi văzuți și protejați de ei. Pe de altă parte, tatuajul capătă și un rol decorativ, tot din același principiu, dacă îl purta, omul era apreciat și adorat, la rândul său.
Însă figurinele Cucuteniene nu sunt singurele statuete antropomorfe din perioada neoliticului și eneoliticului. Multe comunități, aflate în permanentă mișcare, și-au împrumutat reciproc elemente de cultură materială și spirituală, inclusiv practica tatuării. De aceea, multe din figurinele din lut, aparținând unor culturi diferite, erau decorate. Iar dacă ar fi să ne îndepărtăm puțin de perioada amintită, în timpuri anterioare, în epipaleolitic, când imaginea era considerată ca cea mai importantă cale prin care mesajele cu caracter spiritual, de natură simbolico- mitologică erau transmise, avem câteva exemple de adus în prim-plan.
Astfel, pe corpul statuetei antropomorfe aurignaciane ( aprox. 20.000 în urmă) (mâini, sâni,abdomen), găsit la Hohle Fels (sud-vestul Germaniei) și pe mâna stângă a statuetei zoo-antropomorfe a Vogelherd (Germania) contemporană cu prima, au fost identificate o serie de linii cvasi-paralele incizate, care ar putea reprezenta semne corporale precum tatuajele sau scarificațiile. În ambele cazuri, reprezentările au un puternic caracter spiritual, ceea ce imprimă caracterul identic al desenului corporal.
Reîntorcându-ne la perioada neoliticului, a celui de început și de mijloc, și la spațiul Carpato-Dunărean, inclusiv cel românesc, grupuri culturale definite ca atare prin cercetările arheologice, reprezentând diferite comunități umane de la acea vreme (Starčevo-Criș, Vinça-Turdaș, Gumelnița etc.) au folosit lutul pentru a realiza obiecte cu deplină conexiune cu corpul uman care să spună, pe cât de real posibil, povestea lor. La rândul lor acestea au incizate pe ele diferite tipuri de decoruri, care pot fi considerate o transpunere a decorului corporal purtat de persoane din interiorul comunităților respective. Majoritatea dintre ele au decorate părți anatomice care nu pot fi spațiul de reprezentare a vestimentației sau podoabelor, cum este de pildă față, sau inciziile detailate nu pot fi considerate o simplă vestimentație, care la vremea respectivă nu era atât de elaborată, fiind, mai mult ca sigur o expresie a marcajului corporal.
Asemenea marcaje corporale (tatuaje, scarificații) sunt prezente în civilizațiile neolitice din Orientul Apropiat și Anatolia, (punctul de plecare al comunităților ce s-au așezat mai târziu în Europa răsăriteană și cea vestică, ambele pe craniul cu chipul model de lut al Ierihonului, pe statuetele lui Ain Ghazal si pe vasele cu reprezentări de chipuri oameni, sau alte figurine feminine (față, sâni), descoperite la Tell Hassuna, Chagar Bazar, Halaf, Hacilar I și VI și Çatal Höyük. Linii drepte sau în zig-zag, modele verticale și orizontale, umplute cu culoare, pot fi cu ușurință considerate tatuaje.
Pe lângă statuete, în această perioadă au existat și așa-numitele vase antropomorfe, vase din lut, ce aveau forma corpului uman. Acestea la rândul său sunt decorate cu linii incizate, în zona feței și a corpului, incizii care, cu ușurință pot fi imaginea unui decor corporal permanent. Astfel de vase au fost descoperite și pe teritoriul României, în special în perioada manifestării culturii Vinça-Turdaș (aprox. 5700 - 4500 B.C.).
Important este de precizat faptul că multe din aceste figurine antropomorfe sau vase antropomorfe au fost descoperite în contexte arheologice care susțin ideea ca decorul lor este de fapt redarea tatuajului.
Un caz concret este cel al descoperirilor de la Pietrele-Măgura Gorgane, România. În nivelul de cultură aparținând perioadei eneolitcului au fost găsite mai multe unelte din os, ace, foarte fin prelucrate, care, potrivit specialiștilor, ar reprezenta unelte arhaice de tatuaj. Pe vârful acestora, în urma analizelor s-au găsit reziduuri de pigmenți, de culoare albă și roșie, ceea ce întărește afirmația de mai sus. Astfel de kit-uri de tatuaj au fost găsite în mai multe zone de manifestare a comunităților preistorice, de aceea vom spune mai multe în episodul dedicat uneltelor și pigmenților de tatuaj folosite în trecutul umanității. Pentru moment, menționarea acestora am făcut-o pentru că alături de acestea au fost găsite statuete antropomorfe, care pot fi legate direct de practica tatuajului în rândul celor care au trăit, cu mii de ani în urmă, în zona respectivă. Un astfel de exemplu este fragmentul statuetă descoperit aici, care a surprins pe cei ce au analizat-o prin realismul execuției și prin nivelul ridicat de redare a detaliilor anatomice, ceea ce a dus la aceeași concluzie: a fost modelată în urmă unei observații realiste și nu a imaginației. Au fost identificate urme de pigmenți în zona anatomica (șoldurile) unde se afla decorul care a fost executat prin crearea atentă și deloc întâmplătoare (ceea ce duce la gândul unei copieri fidele a unui element existent deja) a unor benzi alternative , curbilinii roșii, și albe. Decorul urmărește atât de aproape curbele corpului (ce aparține unui personaj feminin) încât nu poate fi considerat imaginea vestimentație, ci mai degrabă a unui decor corporal existent, în viața reală la persoanele aflat în comunitatea respectivă.
Iată așadar, câteva exemple din ceea ce înseamnă practica tatuării din perioada de început a preistoriei. Este momentul când tatuajul capătă alte valențe, depășește caracterul său simplist, pur medicinal. Decorarea permanentă a corpului devine mult mai elaborată, mult mai complexă, cu noi semnificații, încărcată spiritual. De la un caracter mistic, religios, la unul social, de identificare ierarhică și de prestigiu, tatuajul capătă puternice valențe de simbol, conectând, per ansamblu, ființa umană cu planul spiritual. Cel care purta tatuaje era vizibil în fața tuturor, a omului și a zeului, se identifica în raport cu cei din comunitatea sa și primea, în același timp protecția supremă, divină.
Se deschide acum calea spre perioada de glorie a marcajului corporal permanent, perioada ce va dura până în antichitate, când tatuajul își va schimba brusc semnificația și simbolistica. Dar până în acel moment, comunități întregi vor practica tatuarea, din motive socială și spirituale. Descoperiri arheologice importante aduc la lumină alte și alte dovezi, tot mai concrete despre alegerea omului de a își inscripționa permanent pe sine propria sa poveste și pe cea a comunității sale.
Despre toate acestea însă în episoadele ce vor urma!
コメント