CARACTERUL PRIMAR AL ACESTUIA
Istoria tatuajului este vastă, complexă și îndelungată. Pentru a o înțelege pe deplin, trebuie prezentată treptat, de la începuturile sale până în prezent.
Primele Forme de Tatuare și Semnificațiile Lor
Începem călătoria noastră în această lume fascinantă cu primele forme de tatuare și semnificațiile acestora, care sunt aproape identice cu originea omului. Vom urma firul cronologic, oprindu-ne în anumite perioade de timp, la anumite comunități, din anumite zone ale lumii, pentru a înțelege pe deplin evoluția tatuajului în paralel cu cea a omului. Ele nu pot fi separate, fiecare fiind în permanentă reflexie a schimbărilor din cadrul celeilalte.
Tatuajul ca Reflecție a Corpului Uman
Corpul uman reprezintă entitatea biologică și culturală, intersecția dintre sine și societate, comunicator al înțelegerilor sociale și personale, sursă de înțelegere, un veritabil jurnal al credințelor. De-a lungul evoluției sale, omul a înțeles acest aspect. Astfel, încă de la începuturile civilizației umane, au apărut și s-au dezvoltat diferite tipuri de modificări corporale, din dorința de exprimare directă și personală a percepției asupra a tot ceea ce îl definea ca ființă, în diferite contexte materiale și spirituale.
Tatuajul: Cea Mai Cunoscută Modificare Corporală
Fără îndoială, cea mai cunoscută modificare corporală din toate timpurile, cu origine legată de cea a umanității, a fost și este tatuajul. Acesta are o arie geografică și temporală vastă, cuprinzând întreaga lume, existând în toate perioadele de timp ale istoriei, sub forme și semnificații diferite.
Evoluția Tatuajului de-a Lungul Timpului
Din Asia, Africa, până în Europa și continentul American, din Preistorie (paleoliticul superior, epoca neolitică, a bronzului și cea a fierului) și Antichitate, în Evul Mediu, Epoca Modernă și cea contemporană, de la un simplu punct sau o simplă linie, la reprezentări animaliere și vegetale realiste, având fie caracter medicinal, fie simbol social (statut individual, vârstă, sex, poziție socială, apartenență etnică și de grup) sau spiritual (dedublarea sinelui sau preluarea unor elemente ce defineau regnul animal), cultural sau estetico-artistic, tatuajul a fost modalitatea prin care omul a ales să își exprime concepțiile și credințele despre sine ca individ, despre comunitatea din care făcea parte, despre poziția sa și a acesteia în mediul natural, material și spiritual ce îl înconjura și în care se afla în diferite momente ale dezvoltării sale.
Claude Lévi Strauss spunea, în a sa Antropologie structurală:
“Tatuajele nu sunt numai ornamente […] și ele nu sunt numai embleme, semne de noblețe și grade în ierarhia socială; ele sunt și mesaje marcate de o finalitate spirituală, de învățăminte. Tatuajul […] e destinat să graveze nu numai un desen în carne, ci și toate tradițiile și filosofia rasei în spirit.”
În evoluția sa, tatuajul a avut o imagine discontinuă, influențată de contextele sociale, spirituale și de mentalitate. De la simbol de prestigiu, de identificare socială în interiorul și în afara comunității și mod de înfrumusețare, tatuajul devine stigmă, transformându-se rapid în marcajul celor din afara legii și a celor care nu se încadrau în normele sociale ale vremii. Caracterul său de simbol negativ va persista o lungă perioadă de timp, fiind în anumite momente chiar legiferat social și spiritual, prin edicte normative și texte religioase.
În epoca modernă, mai precis în secolul XVIII, tatuajul iese din umbră, fiind adus în atenția europenilor de navigatori și exploratori, în special cei englezi.
James Cook, comandantul navei britanice Endeavour, în urma expedițiilor din zona Pacificului, menționează că populațiile din acele zone își pictează corpul, tattow, cum îi spun ei în limba lor (…). Traducând în limba engleză cuvântul polinezian TATAU (a inciza, a desena) și astfel se naște termenul de tattoo. Însă, cu tot interesul stârnit, devenind, pentru o scurtă perioadă de timp, un fashion-statement în rândul păturii sociale bogate, tatuajul își păstrează caracterul decadent, fiind considerat ca element specificitate a comunităților barbare considerate inferioare civilizației europene.
Caracterul decadent imprimat tatuajului a atras după sine lipsa preocupărilor științifice asupra subiectului și implicit lipsa unei literaturi de specialitate elaborate și concludente, un asemenea subiect fiind considerat rușinos și nedemn. Astfel, fenomenul tatuajului, a fost foarte puțin cercetat și destul de prost înțeles, fiind abordat doar din perspectivă criminalistică, de către medici legiști criminaliști.
Cesare Lombroso, părintele criminologiei moderne, afirma, în studiile sale, că tatuajul nu este altceva decât un element de deformare fizică recunoscută a criminalilor (ființe înnăscute primitive și atavice).
Modificările de paradigmă socială, a poziției individului în societate, ideea de globalizare, noile curente științifice, în special cele din cercetarea arheologică și antropologică, descoperirile arheologice inedite din ultimii 30 de ani (mumii cu tatuaje perfect conservate) au determinat, în a doua jumătate a secolului XX- începutul secolului XXI, o nouă schimbare de percepție asupra tatuajului. Devine acceptat (cu anumite rezerve, mai ales în mentalul ultra-conservatorist și ultra-religios), simbolistica sa originară revitalizându-se, primind valențe de artă.
”Cicatricile” care vindecă
Mai mult ca sigur, tatuajul a apărut întâmplător, prima sa ”funcționalitate” fiind una medicinală. În timpurile foarte îndepărtate, în diferite zone ale lumii, se practica vindecarea rănilor prin aplicarea diferitelor substanțe (seva copacilor, ierburi, pământ) pentru a preveni sângerarea, a închide rana sau pentru a masca cicatricile. Observând că astfel de practici sunt benefice, omul a considerat că inciziile permanente pe piele, umplerea acestora cu un anumit tip de substanță, va ajuta la vindecarea diferitelor probleme medicale. Astfel, primele forme de tatuaje sunt foarte simple, puncte și linii, imitând cicatricile lăsate de o rană.
Pentru un astfel de ritual a fost probabil folosită trusa de unelte, descoperită în peștera Mas d'Azil (sudul Franței), în anii 1937 și 1943, de către arheologii Saint-Just Péquart și Marthe Péquart. Cu o vechime de aprox. 12.000 de ani (perioada paleoliticului superior), trusa conținea: bulgări de ocru, ustensile din oase, de diferite dimensiuni, cu urme de uzură și pete de culoare, cu mici șănțulețe pe una din laturi, ce merg aproape până la vârf, șanțuri în care s-ar fi aflat pigmentul ce urma a fi introdus în piele, prin împunsătură; un recipient cu trei picioare folosit pentru a ține și amesteca pigmenți, făcut din os coxal de ren, având urme de pigmenți roșu și negru; o spatulă cu semne de lustruire și pete de ocru roșu; un obiect plat realizat din pastă de ocru amestecată cu argilă, găurit în urma înfigerii acelor (astfel se realiza transferul pigmentului de ocru din această ”paletă” pe vârful acelor. Pe pereții peșterii nu a fost identificată nici o pictură rupestră, motiv pentru care această trusă a fost considerată, de specialiști, ca fiind folosită la tatuare.
În anul 1991, doi alpiniști au găsit, în munții Alpi, zona Bolzano, la granița Austriei cu Italia, corpul mumificat al unui bărbat.
Cercetările au dus la concluzia că a trăit cu aproximativ 5300 de ani în urmă, mai exact 3300-3250 B.C potrivit analizelor C14 a laboratorului Oxford, perioadă aparținând neoliticului final, început de eneolitic-în cronologia vest europeană sau eneolitic final-începutul epocii bronzului -în cronologia est-europeană.
Un bărbat scund, înrudit cu locuitorii din centrul si nordul Europei (potrivit caracteristicilor sale antropologice și moștenirii genetice), de aproximativ 46 de ani, ce a murit în munți, unde s-a refugiat, în dorința de a scăpa de un conflict. Lovit de o săgeată, s-a prăbușit într-o prăpastie, sângerând până la moarte. Ghețarii l-au acoperit, conservându-i corpul, care, la mult timp după, avea să-i spună povestea. În jurul său au fost găsite mai multe obiecte: arc și tolbă cu săgeți, un topor cu lamă din cupru, un pumnal de silex cu o teacă de răchită, două vase, resturile unui rucsac, o husă de piele cu obiecte mici, haine din blană și piele, resturi de încălțăminte, dovadă că ar fi fost un vânător sau chiar un războinic. La brâu ar fi purtat un săculeț în care s-au păstrate resturile unor plante medicinale și ciuperci (Fomes fomentarius -Iască sau iasca fagului, o ciupercă ce crește pe scoarța copacilor; Piptoporus betulinus- Urechea de mesteacăn, trei unelte din silex și una de os), acest săculeț reprezentând posibil un mic kit pentru tatuaj.
În urma analizelor cu infraroșu, au fost observate, în diferite zone ale corpului, mai multe tatuaje, 61 în total, cu o iconografie simplă, în grupuri de câte 19 linii, de 1-3 mm grosime și 7-40 mm lungime. Fiecare grup de tatuaje este un set de linii orizontale sau verticale. Majoritatea erau dispuse pe coapse și picioare, două dintre ele, sub forma de cruce aflându-se, unul în spatele genunchiului drept, celălalt în zona gleznei stângi. Dacă inițial acestea au fost considerate ca având simplu caracter decorativ, multiplele investigații științifice au dus la concluzia că aceste tatuaje au avut o funcționalitate medicală.
Cercetările de laborator, începute în 1992, continuând în anii următori, au concluzionat că, în timpul vieții, Ötzi suferise de mai multe tipuri de afecțiuni: boala Lyme, paraziții intestinali, ulcer gastric, artrită (în zona șoldurilor, umărului, genunchilor și coloanei vertebrale), tatuajele sale fiind plasate exact în zonele considerate ca fiind problematice. De asemenea, o analiză a dispunerii acestora, din perspectiva acupuncturii, a stabilit faptul că majoritatea acestor tatuaje urmează meridianele utilizate în medicina tradițională chineză, cum ar fi, de pildă, cele localizate în punctele utilizate în tratarea problemelor abdominale: fiere-colecist, splină, ficat sau cele localizate pe meridianul vezicii urinare (15 din acestea, dintre care tatuajele sub formă de cruce). Ciuperca Piptoporus betulinus, Urechea de mesteacăn, a cărei resturi au fost găsite asupra lui Ötzi, era/este utilizată în tratarea durerilor abdominale.
Toate aceste studii au concluzionat că, tatuajele descoperite pe corpul lui IceMan, au fost realizate cu scop terapeutic, ca o formă de tratament prelungit a artritei de care suferea și/sau ca mark-eri de aplicare a presopuncturii sau acupuncturii de către o persoană fără cunoștințe medicale. Luate împreună, putem spune că aceste tatuaje sunt un veritabil raport medical din epoca pietrei sau o hartă ghid a zonelor de presiune, atunci când durerea apare.
Tatuajele lui Ötzi au fost realizate fie prin împunsătură a pielii cu un obiect ascuțit la vârf sau prin incizia pielii urmate de punerea unei pudre, ”fabricată” prin arderea unor plante, în rana rezultată. Particule de pigment găsite în țesutul conjunctiv al mumiei, susțin acest mod arhaic- tradițional de realizare a tatuajelor.
Ötzi- Meridiane de presopunctură/acupunctură
Așadar primele tatuaje au avut un caracter terapeutic, medicinal, de vindecare. The Iceman sau Ötzi este, până la momentul de față cea mai veche descoperire care atestă practicarea tatuării. Au fost dezbateri în acest sens, în lumea științifică, fiind la un moment dat avansată ipoteza, potrivit căreia, o altă descoperire, din Chile (Chinchorro) ar reprezenta cea mai veche dovadă a prezenței marcajului corporal permanent. Este vorba despre o mumie a unui bărbat, ce avea tatuat, pe buza superioară, un șir de puncte, de la un capăt al altul al gurii.
Analizele de C14 (radio carbon), au concluzionat însă că Ötzi este mai vechi cu aproximativ 500 de ani de cât mumia descoperită în necropola din Chile și aproximativ 300 de ani decât mumiile tatuate descoperite în Egipt.
Dar caracterul terapeutic , de vindecare pe care l-a avut tatuajul la începuturile sale, a continuat, pe măsură ce comunitățile umane se dezvoltă. Chiar dacă devine mult mai elaborat, primind semnificații diverse, în cadrul civilizațiilor ce au urmat cronologic celei din care făcea parte Ötzi, tatuajul își va păstra și funcția medicală, elementele de tip linie sau punct fiind combinate cu altele mult mai elaborate, vegetale sau animaliere și care aveau o simbolistică diferită.
Un astfel de exemplu este o altă mumie tatuată descoperită într-o necropolă din munții Altai, partea Rusiei siberiene, în anul 1948, care provine din rândul unei comunități scitice de tip Pazyryk (sec. VII-II B.C.)
Munții Altai reprezintă lanțul muntos de la granița în zona de graniță între Kazahstan, Rusia (Siberia), Mongolia și China.
Pe lângă tatuaje spectaculoase, zoomorfe și vegetale, pe corpul acestei mumii, mai precis în partea inferioară a spatelui s-au observat două rânduri, paralele, inegale de puncte: un șir de 11 puncte plasat în partea stângă a coloanei vertebrale, zona lombară, respectiv un șir de 3 puncte, în partea stângă a acesteia.
Chiar dacă această mumie nu s-a bucurat de analize amănunțite precum Ötzi, dată fiind perioada în care a fost găsită, cel care a descoperit-o, Sergei Ivanovitch Rudenko, arheolog rus, susține ipoteza caracterului medicinal al acestui tatuaj. El spune, în lucrările sale dedicate civilizației scitice, că practica ”cauterizării” (o tehnică medicală arhaică) era larg răspândită la comunitățile civilizației de tip scitic: veți găsi mulți sciți – toți cei care sunt nomazi – cauterizați (kekaumenous) la umeri, brațe, încheieturi, piept și coapse. Marcajul corporal permanent, putea fi făcut, în acest caz, prin presarea pielii cu un obiect cu vârful rotund, înmuiat în pigmentul format din arderea unor plante medicinale și apoi încălzit. În mai multe studii de specialitate, cum ar fi cele realizate de Renate Rolle, profesor de arheologie, se menționează că această tehnică de medicină arhaică există și azi în lumea tibetană, o lume în care tatuajul își are un locul său special: în medicina populară tibetană se ard ierburi (Kräuter) pe piele pentru a trata reumatismul, infertilitatea sau durerile de spate, cu un obiect fierbinte înfășurat cu mai multe ierburi terapeutice. În urma ”tratamentului” rămân pe piele puncte, de diferite dimensiuni (în funcție de mărimea instrumentului cu care au fost realizate), diferite din punct de vedere cromatic (culoare dată de arderea sau imprimarea directă a plantei), fără nici o urmă de cicatrice. Prin analogie (practică des întâlnită în studiul arheologic și antropologic), ajungem la concluzia că la fel a fost realizat tatuajul cu scop terapeutic de pe spatele mumiei scitice, diferit, după cum spuneam, de restul tatuajelor existente pe brațele și umerii săi, ”diferența” de stil fiind exact cea care susține caracterul medicinal al său.
Chiar dacă tehnica și unealta sunt altele decât cele din cazul tatuajelor lui lui Ötzi, sau în cazul altora realizate prin așa zisă tehnică tradițională( introducerea pigmentului cu un instrument ascuțit/tăios) această ”cauterizare” este o altă formă arhaică de marcare corporală permanentă, scopul său fiind de a introduce, la nivel de epidermă, o substanță (pigment). Iar această tehnică va deveni foarte răspândită în perioada antichității, dar acest subiect îl vom dezbate în episoadele următoare.
În concluzie, tatuajul a apărut cu foarte mult timp în urmă, având ca funcție primară cea terapeutică, ulterior, pe măsura avansării comunităților umane, primind diverse alte tipuri de semnificații: de decor corporal, de prestigiu, de identificare socială și stigmă.
Odată cu avansarea cunoștințelor și conștiinței omului, tatuajul va ocupa un rol predominant în cadrul societăților preistorice, protoistorice și din antichitate.
Comunități din epoca bronzului, din epoca fierului (ca cele de tipul Pazyryk), care au dat lumii, prin cercetare arheologică, cele mai spectaculoase dovezi ale tatuării prin mumiile descoperite în necropole ce le apațineau), populații ca Celții, Picții, Dacii, Perșii, lumea greacă și lumea romană vor utiliza marcajul corporal permanent din varii motive. Le vom analiza pe toate de-a lungul periplului nostru.
Surse:
Comşa Eugen, Le tatouage chez les communautés de la culture Gumelniţa, Dacia, N.S., București, 1994-1995 , pp.441-444
Caplan, Jane, Written on the Body: The Tattoo in European and American History, Princeton University Press, 2000
Jones, C.P. Stigma and tattoo, in J. Caplan Written on the Body: The Tattoo in European and American History, Princeton University Press, 2000
Fisher, J., Tattooing the body, marking culture. Body & Society, 8(4), 2002, p. 91- 107
European and American history (pp. 1-16), London: Reaktion Books.
Minovici, Nicolae, Tatuajele în România, Curtea Veche,Târgoviște, 2007
Larsen, Gretchen, Patterson, Maurice, Markham, Lucy, A Deviant Art: Tattoo Related Stigma in an Era of Commodification, Psychology and Marketing 31(8), 2014
Fahlander, Fredrik, The skin I live in. The materiality of body imagery, în A. Klevnäs & C. Hedenstierna-Johnsson, Own and be owned, Archaeological perspectives on the concept of possessions, Stockholm, 2015, pp.49-72
Krutak, Lars, Deter-Wolf, Aaron, Ancient Ink: The Archaeology of Tattooing, University of Washington Press, 201
L Dorfer, Maximilian Moser, F Bahr, K. Spindler, A medical report from the Stone Age, în The Lancet, Medical History, nr, 354, 1999
Luc Renaut, Les tatouages d’Ötzi et la petite chirurgie traditionnelle Ötzi’s Tattoos and Traditional Minor Surgery, în L’anthropologie 108 (2004)
Deter-Wolf, B. Robitaille,S. Galliot, L. Krutak , The World's Oldest Tattoos, în Journal of Archaeological Science: Reports, 2015
Comments